Dor de poezie

Ora de poezie

ROGVAIV

Mamele noastre – candele de lumină ce ard cu lacrimi

Daţi-mi o măsură să pot afla
durerile mamelor!
Fii pentru un ceas măicuţa aceluia
ce plecă în depărtări, lăsând-o pustiită!
Nu-i rămân decât zile cu dor
şi nopţi ce dor.
Priviţi ochii unei mame ce-şi veghează
copilul bolnav!
Ai să pătrunzi în adâncul unui ocean
încărcat de temeri şi valuri de tristeţe.
Sufletul contopit cu ruga arde
continuu.
Opreşte-te şi simte pentru o clipă
durerea mamei pentru fiul plecat
în lumea cu vise!
E o pasăre cu aripile retezate ce vrea
să-şi ridice puiul din mlaştina vremurilor
şi să-l salveze,
Prin măduva ei curg râuri de disperare
şi neputinţă.
Fii pentru o noapte mama pruncului nenăscut
aflat printre îngeri!
Ascultă-i plânsul în noapte şi numără-i
suspinele!
A rămas golită de viaţă.
Priveşte chipul unei mame ce şi-a pierdut copilul
pentru totdeauna!
Nu mai trăieşte, ci doar aşteaptă
trecerea timpului.
În orice copil ce-i trece prin faţă îşi vede
puiul pierdut.
Supravieţuieşte poverii unei vieţi rămase
de trăit.
Stană de piatră aşteptând în tăcere trecerea
în lumea de dincolo.
Nu i-a rămas decât candela credinţei ce arde
cu lacrimi şi speranţa întâlnirii în lumea
de dincolo.

Versuri: Angelina Nădejde

Pictura: Juliette Aristides

Primăvara şi femeia

Cât eşti de frumoasă primăvară
Doar femeia te mai poate egala,
În mătăsuri defilând în prag de seară,
Tu, în flori de liliac prin mahala.

 

Amândouă răscoliţi pământul,
În parfumuri şi culori ne ispitiţi,
De ne curge prin artere răsăritul
Şi-alergăm nebuni de viaţă-ndrăgostiţi.

 

Răsfăţate, schimbătoare şi cochete,
Dependenţi suntem de voi ca de lumină,
Ne topim când vă iviţi ca-n creuzete,
De dorinţă şi plăcere clandestină.

 

Amalgam de neastâmpăr şi-ncântare
Pescăruşi suntem pe-o mare de petale,
Ne-nsoţiţi în croaziere de culoare
Şi sunteţi ale lumii puncte cardinale.

 

Tu, ne eşti femeie răsăritul lumii,
Veşnic în lumină când te simţi iubită,
Primăvara – vestul şi arcuş furtunii
Ce ne-mparte-n zare floare miruită.

versuri: Angelina Nădejde

 

De dor – versuri Angelina Nădejde

Cât dor poate să-ncapă-n mine,
De uneori mă înfior
Şi mă întreb de n-am murit!
Sau poate că m-am rătăcit
Prin labirinturi de iubire
Şi nu mi-a dat nimeni de ştire
Că pot să mor de-atâta dor?!
Căci m-am născut din dor de mamă,
Că am trăit cu dorul tău
Şi voi muri, cum moare oricine
De dor pentru pământul său.
Voi învia de dor de voi,
Iubind şi-n lumea de apoi.

Pictura: Elena Glushkova

 

 

Hoaţa de trandafiri

Am furat un trandafir,
Virtual… de bună seamă
Şi-au ajuns plini de venin,
Să mă bănuie de fraudă.

N-am ştiut că e păzit
Pus în lanţuri de stăpână,
Că parfumul mult dorit,
Nu se dă pe orice mână!

Trebuie întâi de toate
Să faci plecăciuni patroanei
Şi în rugăciuni de-o noapte
Să te-nchini, sfios, cucoanei.

Nu aşa… pe căi blocate
Să-l atingi, să-i furi parfumul,
Căci domniţele frustrate
Stau pe drumuri cu duimul.

Am greşit crezând că floarea
Creşte spre-a fi dăruită,
Dar mare mi-a fost mirarea
Să aflu că e păzită.

Tu, suflet plin de neghină
Ce ţii florile în lanţuri,
Vino să-ţi dau din grădină
Trandafiri reali… nu falsuri.

versuri – Angelina Nădejde

Pictura – Nathanael Schmitt (1847-1918)

Femeia-poezie

Eu văd poezia ca pe o femeie   

zămislită din dorinţa şi dragostea

celui ce o compune.

Îi transmite trăiri,

sentimente,

înveşmântând-o în metaforele

sufletului.

Uneori este ca o adolescentă rebelă.

Dansează desculţă în miez de noapte

prin iarba cu rouă,

face să vibreze inimi

în versu-i alb

şi respiră tinereţe.

Alteori, o doamnă

frumoasă,

misterioasă,

admirată de critici.

Îi aşează cunună de lauri,

punând-o să defileze

prin suflete.

Dar poate fi o oarecare.

Trece prin inimi,

lasă linişti sau nelinişti

durere sau bucurie

şi mult dor.

Bărbatul este cititorul.

O descoperă,

o simte,

o iubeşte.

Dar fiecare o vede în felul său

chiar dacă e aceeaşi femeie

sau poezie!

  versuri: Angelina Nădejde

Trăim virtual

Jertfit întru zidire

Ţi-au înflorit castanii, profesore, la tâmple
Şi porţile luminii mereu îţi sunt deschise
Vin îngeri să se-nfrupte şi cu nesaţ să-şi umple
Cămara cu poveţe ca să-şi clădească vise.

Tu îi primeşti pe toţi şi eşti precum o carte
Pe care-o răsfoiesc, setoşi, filă cu filă,
Îşi iau din ea cuvântul şi pleacă mai departe
Uitându-te pe-un raft, uzată şi fragilă.

Pe-altarul de lumină aştepţi crucificarea,
Un manuscris îţi este întreaga ta trăire,
Iar slovele cu suflet au întregit lucrarea
Şi pe copertă-i scris – jertfit întru zidire.

Versuri : Angelina Nădejde
Pictura :Portrait-of-Professor-Eduard-Meyer